Ura între frați: Când unul este invizibil

Ura sau lipsa iubirii dintre frați: Drame familiale foarte familiare

 Așa cum am scris aici (mai de mult), pe aceste pagini (https://dramefamiliare.blogspot.com) voi publica materiale bazate pe scrisori (e-mailuri) primite de la cititori de-a lungul celor 10 ani de blogging. 

Am primit multe, foarte multe și deși nu am salvat niciuna, îmi amintesc subiectele foarte bine - independent de afantazia (inabilitatea de a vizualiza/de a vedea imagini cu ochiul minții/lipsa imaginației vizuale).  

Cu unele dintre aceste postări, vei rezona, sunt sigură și-mi pare foarte rău. 

Amintiri înmormântate voit sau nu, vor reveni la suprafață și te va durea la fel de mult ca odată sau poate și mai mult. Dar nu le permite să te doboare. 

Un lucru trebuie să știi: nu ești singur și nici singură. Cineva suferă cu tine, chiar dacă de departe. 

Cuvintele sunt ale mele, numele și locurile sunt inventate iar orice asemănare cu situații reale nu este deloc întâmplătoare. Clar. 
Aceste drame familiale sunt foarte familiare (bine cunoscute).
Din nefericire, nimic nu este sfânt. 

Numele meu este Rodica. Am 29 de ani și locuiesc cu părinții mei într-un sat din Ardeal. Suntem 3 surori și 2 frați, eu fiind cea mai mică dintre toți (diferență de 7 ani de la ultimul născut), singura necăsătorită.

De mic copil am fost pusă deoparte de toți, uitată, ignorată...invizibilă inclusiv de părinți. Aceștia mi-au spus deseori – cât în glumă, cât în serios – că am fost o pedeapsă pentru ei. M-au făcut din greșeală, că ei nu mai voiau copii.

Ca frați, n-am fost niciodată apropiați. Dar după ce ei și ele s-au căsătorit, mă chemau mereu să am grijă de copiii lor, să mă îngrijesc de casele lor, de păsări etc. N-am spus niciodată nu, deși aș fi vrut să stau acasă și să mă concentrez pe studii. Visam să merg la universitatea de medicină.

Anii au trecut, părinții s-au îmbolnăvit, dar frații și surorile au continuat să mă folosească pe post de bonă, femeie de serviciu și om la treabă. Niciodată nu-mi vorbeau, ci doar sunau pe telefonul fix și-i spuneau mamei să mă trimită la unul (sau la alta), că aveau „niște treabă de făcut” și ei trebuiau să meargă la serviciu. Mama nu mă întreba dacă voiam să merg sau nu, ci-mi spunea simplu: „Frate-tu vrea să mergi până la ei, că n-are cine să dea de mâncare la păsări și copiii sunt singuri. Iar, eu, mă îmbrăcam automat și mergeam pe jos sau cu bicicleta 6-8 km până la ei. Ajunsă la ei, nici nu mă dezbrăcam, că erau prea multe de făcut, nici o gură de apă nu aveam timp să beau. 
Mă simțeam ca o sclavă și muream puțin câte puțin înăuntru. Nu mai aveam energie să mă gândesc la studii sau la universitate. Tot ce voiam este să mor, ca să scap de infernul acela.

Într-o dimineață, am găsit-o pe mama fără suflare, tata era beat deja. A început să râdă. Eu nu simțeam nimic. Eram împietrită. De mult.

I-am sunat pe toți. Frați și surori au venit într-o suflare în mașinile proprii și-au început să-și smulgă părul din cap. Am chemat vecinele să mă ajute, că nu știam ce trebuie să fac. Cumnatele și surorile s-au închis într-o cameră, frații stăteau pe prispă la taclale. Fumând. Noi alergam ca nebunele, făcându-ne loc prin fumul de țigară.

Având nevoie de ceva din camera în care se închiseseră surorile și cumnatele, am intrat fără să mă gândesc.

S-au oprit din vorbit și-au urlat: „Nu știi să bați la ușă?” Apoi au continuat: „Din vina ta s-a dus. Nu te-ai ocupat deloc de ea. Nu ți-a păsat că suferă. Trăiești în lumea ta, cu capul în nori.” 
Și altele, multe altele, dar n-are rost să menționez, s-a înțeles, sunt sigură.

Dacă n-aș fi fost deja împietrită, aș fi împietrit atunci. Stană de piatră aș fi devenit. Dar n-am zis nimic, am luat ce aveam nevoie și-am dat să ies. Atunci, sora cea mai mare, m-a prins de umeri și a început să mă scuture urlând: „Ești nebună? Ce-ai în capul ăla sec? Chiar o lacrimă nu ești în stare să dai? Ce fel de copil a crescut mama? A murit de inimă rea și numai din vina ta.”

Ura din ochii ei aproape că m-a trântit la pământ. M-am uitat pe rând la toate care se smiorcăiau și mă săgetau din priviri. I-am luat mâinile surorii mele, căreia i-am crescut 4 copii și nenumărate rațe, curci etc., de pe umerii mei și-am ieșit din cameră simțind cum cerul în toată măreția lui s-a așezat pe spatele meu și-aproape că nu mai eram în stare să dau un pas. Noroc cu o vecină de-o vârstă cu mine, care tocmai ce se întorsese de la universitate (medicină, da), de m-a prins în brațe ca să-mi ofere condoleanțe.

În acel moment, din norii gri, au început să curgă lacrimi reci ca gheața... ori erau ochii mei. 
Nu. 
Cerul și eu. 

Plângeam împreună. 

El tuna, eu suspinam. Și n-am mai putut să mă mai țin pe picioare. Prietena a strigat după ajutor și-au sărit niște vecini ce treceau pe stradă. M-au cărat pe prispă, lângă frații mei care n-au ridicat un deget. Lacrimile au înghețat în mine. M-am ridicat și m-am dus la treabă. 

Am îngropat-o pe mama, eu am mers singură după alai, ele erau toate împreună, bocind pe cuvinte. 

Anii au trecut, ei au continuat să mă folosească pe post de „făptură bună la toate” (exploatarea omului de către om) iar eu, la 29 de ani sunt încă acasă cu tata. Și el nu-i om bun. Are patima băuturii și este foarte agresiv. 

Ca și frații și surorile mele, tata nu m-a văzut niciodată, decât când cere de mâncare sau când vrea să se răzbune pe cineva. 

Nu, nu mă lovește, că mă feresc, dar încearcă mereu. 

Săptămâna trecută, am căzut și mi-am rupt o mână. Dreapta. Eu sunt stângace, dar ei nu știu. De aceea am timp să scriu. 

Dar la ce bun? 

Nimeni nu mă poate salva. 

Pentru ce să trăiesc? 

Îți scriu ție pentru că am ajuns pe https://povesteaisabellei.blogspot.com/2013/06/blesteme-de-mama.html și am văzut că scrii despre astfel de situații iar unii găsesc alinare. 

Știu că nu sunt singura care trăiește așa, dar asta nu mă face să mă simt mai bine. 

Cam atât mi-a scris această făptură. Și-ți spun sincer că mi s-a rupt inima pentru ea. 

I-am răspuns și am încurajat-o să plece cât mai departe de frați, de surori, de tată, de satul în care s-a născut. 

Că de o familie așa n-ai cum să scapi altfel. 

Nu am mai avut știri de la ea. 

Cine știe pe unde este și cu cine, dar eu m-am rugat să-i fie bine, să-și găsească pacea, să dea peste oameni care o văd și o apreciază, și, cel mai mult m-am rugat să meargă la universitatea aia de medicină la care visa. 

Invitație

Să-ți scrii durerile este o terapie care dă roade foarte bune. Vorbesc din experiență. 

Dacă ai o problemă și vrei să-mi scrii, vezi că este un formular de contact în josul paginii. 

Identitatea îți va fi protejată. 

Nimeni nu va ști niciodată cine ești. 

 

 

 

Scrisori emoționante de la cititori deznădăjduiți: Povestiri adevărate

Bine ați venit pe acest blog, dragi oameni buni. Vă mulțumesc pentru încredere și îngăduință.

În viitorul apropiat (foarte apropiat sper), voi publica multe materiale bazate pe scrisori (emailuri) primite de la cititori. 

Scrisorile pline de durere primite de la cititori deznădăjduiți sunt toate povestiri adevărate. 

Inițial, am vrut să public emailurile în întregimea lor, dar, pentru că am eliminat dosarul (electronic) din greșeală, îmi este imposibil să intru în contact cu aceste persoane (care și-au deschis inima în privat) să le cer consensul.

De la bun început am luat notițe din sutele de drame ce mi-au fost destăinuite și anul acesta am decis să ajut (prin intermediul acestor materiale virtuale) pe cei care se confruntă zilnic cu drame în familie și se simt singuri în univers.

Cele mai multe emailuri primite în decursul celor 10 ani de blogging (publicare online) sunt relative la blestemele mamelor și la lipsa de iubire din partea lor.

Pe locul doi se află ura dintre/între frați (surori).

Locul trei este ocupat de neînțelegerile între cupluri căsătorite sau nu.

 

Despre blestemele mamelor am scris o postare pe https://povesteaisabellei.blogspot.com(apasă aici ca să citești). Era anul 2013 și deja primisem multe scrisori pe tema asta. De aceea și materialul publicat atunci.

Citiți comentariile numeroase la această postare să vă convingeți cât de familiar vă sună multe.

Despre frați am scris aici: https://devorbacucristinag.blogspot.com/2018/08/invidia-pizma-raca-si-zazania-intre.html( apasă ca să citești, dacă ești interesat).

În caz de te simți descumpănit în urma unei despărțiri de iubit (iubită, soție etc.), te invit să arunci o privire la comentariile de la această postare: https://eumerit.blogspot.com/2013/05/cum-sa-uiti-pe-cineva.html. 

Așa cum am scris și-n prima postare din acest blog, sunteți invitați să vă deschideți inima cu încredere fie prin intermediul unui comentariu anonim (dacă vrei), ori cu un nume fals, însă puteți să-mi scrieți și în privat prin intermediul formularului de contact aflat fie pe bara laterală (dreapta - dacă citești pe un ecran mare = laptop, PC, tabletă), fie pe bara de jos. 

Nimeni nu este singur. Nimeni. 

Iar eu înțeleg. Înțeleg, căci am auzit milioane de povestiri adevărate îngrozitoare. 

Sunt sigură că și voi ați auzit încă prea multe. 

Fotografie de pe Pixabay.

Drame familiale foarte familiare

De ce acest blog cu acest titlu? 

Ha! 

Permite-mi să subliniez care și cum, mai întâi. 

Ce diferență este între familiar și familial? 

Care-i varianta corectă? 

Familiar și familial sunt cuvinte (forme) corecte asemănătoare, dar cu înțeles diferit. Paronime adică. 

Familial = referitor la familie 

Familiar = bine cunoscut, obișnuit, apropiat etc. 

Țin să precizez că eu și gramatica limbii române nu suntem prietene. Deloc. 

Eu o găsesc complicată iar ea nu mă place din reflex. 

Nici eu nu m-aș plăcea dacă aș fi în locul gramaticii. Dar asta-i o altă mâncare de pește. 

Ce vreau să spun este că nu pot și nu vreau să dau lecții limba română, când eu însămi am mare nevoie. 

Explicația paronimelor de mai sus se găsește în orice dicționar (tipărit sau electronic = online). 

De ce acest titlu? 

Pentru că există incredibil de multe drame (tragedii) în familii pe care le cunoaștem și cu care suntem „obișnuiți”. 

• Copiii oropsiți 
• Bătrâni maltratați 
• Bolnavi neglijați 
• Femei abuzate fizic și torturate emoțional 
• Bărbați călcați în picioare 
• Surori pizmuite 
• Frați criticați 
• Oameni cu înclinații sexuale diferite de ale altora discriminați 
• etc. 

Unele drame însă sunt mai puțin cunoscute. 

Subiecte tabu. 

De ce acest blog? 

Pentru că foarte multe persoane nu au cu cine vorbi despre aceste drame familiale mult prea familiare. 

Unora le este teamă, altora rușine iar cei mai mulți nu sunt înțeleși. 

Invit pe toată lumea îndurerată să-și descarce sufletul aici cu încredere totală, în anonimat. 

Fără frică. 

Fără rușine. 

Cinstit, dar fără ură. Vă rog. Ura nu ajută pe nimeni. 

Știu că sunt multe forumuri online pentru asta și blog ăsta este doar o altă pagină, o oportunitate în plus să te „răcorești”, urlându-ți suferința creată de membri ai familiei, prieteni, vecini, familiari.... 

Rog cititorii care doresc să comenteze, să nu atace, să nu acuze și să nu condamne pe cei care găsesc puterea și curajul să-și expună deschis dramele familiale, mai toate extrem de familiare multora dintre noi.

Orice comentariu ofensiv, vulgar și răutăcios va fi respins. 

Cum lași un comentariu? 

Poți, de asemenea, să-mi scrii în privat. Există un formular de contact pe undeva pe blog. Caută-l. 

Fotografie de pe Pixabay